Rușinea nu mai era pe chipul lui Vasile.
Se mutase pe fețele celor care îl judecaseră.
Andrei avea ochii plini de lacrimi.
A rupt rândul.
A venit în spatele clasei.
Și și-a cuprins tatăl de gât, strângându-l tare, fără să-i mai pese de praful de pe geacă.
— „Iartă-mă, tată…”
Vocea i s-a frânt.
— „Ești cel mai bun.”
Vasile nu a spus nimic.
Doar l-a ținut strâns.
Iar uneori, într-o singură clipă, un copil învață ce nu l-au învățat ani întregi.
Că noroiul de pe bocancii unui părinte care muncește cinstit e mai curat decât mândria multor oameni în haine scumpe.
Și că acolo unde unii văd murdărie…
Dumnezeu vede sacrificiu.
