Dar era plină de lumină.
Plină de flori.
Plină de liniște.
În prima seară petrecută acolo, Mihai s-a așezat lângă mine pe verandă.
A privit spre apus.
Apoi a zâmbit.
— Îți amintești ce ți-am promis când eram copil?
Am râs.
— Da.
— Ți-am spus că îți voi construi o casă mai mare decât conacul Norton.
— Și n-ai făcut-o.
M-a privit surprins.
— Nu?
Am clătinat din cap.
— Ai construit ceva mult mai mare.
— Ce anume?
I-am strâns mâna.
— O viață de care tatăl tău ar fi fost mândru.
Și pentru prima dată după mulți ani, am simțit că toate lacrimile, toate umilințele și toate nopțile grele își găsiseră în sfârșit rostul.
