A făcut un pas înainte.
— Tu m-ai crescut.
Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi.
Noah a continuat:
— Ei mi-au dat viață.
Tu mi-ai dat tot restul.
Apoi a scos ultimul document din mapă.
— De aceea sunt aici.
Mihai a luat hârtia cu mâinile tremurânde.
A citit-o o dată.
Apoi încă o dată.
Nu-i venea să creadă.
Era actul de proprietate al unei ferme moderne aflate la câțiva kilometri de oraș.
Terenuri.
Utilaje.
Casă nouă.
Totul.
La numele lui Mihai.
— Ce este asta? a șoptit.
Noah a zâmbit.
— Acum cincisprezece ani mi-ai dat ultimii tăi bani și mi-ai spus să-mi construiesc un viitor.
A arătat spre acte.
— Asta este partea ta din acel viitor.
Mihai a început să plângă.
Nu zgomotos.
Nu dramatic.
Doar lacrimile unui om care dusese o viață întreagă greutăți fără să ceară nimic.
Elena privea scena fără să mai spună un cuvânt.
Noah s-a întors către ea.
