Ana a venit alergând.
— Mamă! Ce-ai găsit?
Maria a ridicat privirea, cu fața udă și ochii mari.
— Apă, mamă… apă.
Copila a rămas nemișcată, ca în fața unei minuni. Apoi a început să râdă. Un râs curat, din piept, cum râd copiii când simt că lumea e, pentru o clipă, bună.
Vecinii au venit pe rând. Mai întâi curioși. Apoi tăcuți. Apoi rușinați.
Tanti Ioana s-a apropiat de marginea gropii și a făcut semnul crucii.
— N-am mai văzut așa ceva aici… de când eram copil.
În zilele următoare, cu ajutorul câtorva bărbați din sat, au adâncit groapa și au întărit-o cu lemn. A ieșit o fântână adâncă, rece, care nu seca nici la arșiță. Oamenii veneau cu gălețile, iar Maria nu i-a alungat pe nimeni.
— Luați, cât aveți nevoie, spunea ea. Apa nu e doar a mea.
Cu apa, pământul s-a schimbat.
Porumbul a crescut drept și verde. Fasolea s-a agățat de pari. Dovlecii s-au rotunjit mari, ca niște promisiuni împlinite. Casa a fost reparată, încet, cu bani puțini, dar cu muncă multă. Acoperișul nu mai curgea. Ușa se închidea.\
