Cu toate acestea, a continuat să locuiască singur. Trebuia doar să meargă periodic la controale medicale pentru ca starea lui de sănătate să fie monitorizată și pentru a evita eventualele complicații. Exista însă o problemă.
Eu locuiam la aproape o mie de kilometri distanță, într-un alt județ. Îl rugam mereu pe tata să vină să locuiască mai aproape de mine, dar refuza de fiecare dată. Nu voia să părăsească casa în care trăise mai bine de patruzeci de ani alături de mama mea, înainte ca ea să plece dintre noi.
Atunci vecinul nostru s-a oferit să ne ajute. Am stabilit ca în fiecare joi să-l ducă pe tata oriunde avea nevoie să ajungă, inclusiv la consultațiile medicale. Îl plăteam pentru acest serviciu, dar el îmi spunea mereu că, fiind pensionar, nu-l deranjează deloc să ajute un om pe care îl considera ca pe un membru al familiei.
Acest lucru mă liniștea enorm. Din cauza serviciului puteam să-mi vizitez tatăl doar o dată la câteva luni, însă vorbeam la telefon în fiecare zi.
Îmi povestea despre mâncărurile simple pe care învățase să le gătească ghidându-se doar după pipăit, despre cărțile audio pe care le asculta și despre cum îl învinsese din nou pe vecinul nostru la jocul de dame. Eu, la rândul meu, îi povesteam despre serviciu, despre copiii mei și despre tot ce se întâmpla în viața noastră.
