Victor a intrat încet în casă.
Parcă timpul se oprise acolo.
Aceeași sobă albă din teracotă.
Aceeași masă de lemn pe care mama întindea aluatul în fiecare sâmbătă.
Aceleași perdele cusute de mâna ei.
Doar liniștea era alta.
Ana a turnat cafeaua în două cești vechi din porțelan și a pus pe masă o farfurie cu plăcinte calde.
— Tot cu brânză? a întrebat Victor, încercând să zâmbească.
Ana a încuviințat.
— Știam că astea îți plăceau.
Au mâncat câteva minute fără să vorbească.
Victor simțea că fiecare secundă de tăcere îl apasă mai tare decât orice reproș.
În cele din urmă și-a făcut curaj.
— Ana… îmi pare rău.
Ea și-a ridicat privirea.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
Pentru că am plecat.
Pentru că n-am venit când a murit tata.
Pentru că nici la mama n-am ajuns.
Pentru că te-am lăsat singură.
Ana a rămas câteva clipe tăcută.
