Interviul se încheiase.
Am rămas cu telefonul în mână, simțind cum cea mai mare oportunitate a mea tocmai dispăruse.
M-am întors încet la masă și am luat șervețelul lăsat de bărbat.
L-am desfăcut.
Și, pe măsură ce citeam, mâinile au început să-mi tremure.
„Nu ar fi trebuit să o ajuți. Acum trebuie să te întâlnești cu mine. Mâine. Aici. 6 dimineața.”
Am citit mesajul de două ori, încercând să înțeleg dacă are vreo logică. Nu suna a mulțumire, nici măcar a reproș obișnuit. Era ceva ciudat, aproape autoritar, care mă făcea să mă simt incomod.
Am privit spre ușă, dar bărbatul dispăruse deja.
Pentru câteva momente m-am gândit să ignor totul. Aveam destule probleme. Pierdusem interviul, iar realitatea începea deja să apese. Chiria era aproape scadentă, iar economiile mele se subțiaseră periculos.
Totuși, ceva nu-mi dădea pace. Privirea lui. Felul în care ne observase.
Am împăturit șervețelul și l-am pus în buzunar.
Drumul spre casă a fost lung și apăsător. Am mai încercat o dată să-l sun pe managerul de angajări. Mesageria vocală. Am lăsat un mesaj, calm, politicos, deși știam că nu va schimba nimic.
Restul zilei l-am petrecut între gânduri și calcule. Întorcând pe toate părțile momentul din cafenea. Întrebându-mă dacă făcusem alegerea corectă.
Și de fiecare dată ajungeam la același răspuns: da.
Chiar dacă mă costase.
