— În fiecare seară, înainte să plece, spunea același lucru.
M-am uitat spre ea.
— Ce anume?
— Că trebuie să ajungă repede acasă.
Matei îi răspunse înainte.
— Pentru că acasă îl așteaptă femeia pe care o iubește.
Am simțit că nu-mi mai pot opri lacrimile.
—
În drum spre casă am mers aproape tot timpul în tăcere.
Nu era o tăcere apăsătoare.
Era tăcerea a doi oameni care înțeleseseră cât de ușor se poate clătina încrederea atunci când lipsesc adevărul și comunicarea.
Ajunși în fața casei, Gabriel a oprit motorul.
Nu s-a grăbit să coboare.
— Mă ierți?
L-am privit câteva secunde.
— Pentru că ai făcut bine unor oameni nu ai nevoie de iertarea mea.
Dar pentru că ai ascuns totul de mine…
Da.
Acolo m-ai rănit.
Mi-a strâns mâna.
— N-o să se mai întâmple.
Am zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— Data viitoare când mergi la ei…
vreau să vin și eu.
