Vocea lui era calmă, dar fermă.
— Andrei se va muta acolo. Fără chirie timp de un an.
Am rămas fără aer.
— Bunicule…
— Lasă-mă să termin.
S-a uitat direct la mine.
— Un an în care să strângi bani. Un an în care să te gândești la viitorul tău, nu la problemele tuturor celorlalți.
Mama a izbucnit în lacrimi.
— O să creadă că nu-l iubim.
Bunicul a oftat.
— Nu. Va înțelege că iubirea nu înseamnă să ceri mereu și să oferi tot mai puțin.
Pentru prima dată în acea seară, Claudia a tăcut complet.
Poate pentru că și ea începuse să vadă lucrurile altfel.
Poate pentru că nu mai avea argumente.
Poate pentru că, pentru prima dată, cineva pusese în cuvinte ceea ce toți evitaseră ani întregi.
După cină, când invitații au început să plece, mama m-a oprit la ușă.
Avea ochii roșii.
— Îmi pare rău.
Am rămas nemișcat.
— Pentru ce?
— Pentru că ne-am obișnuit să ne bazăm pe tine.
Nu era o scuză perfectă.
Nu ștergea anii.
\
