Cu capul plecat.
Fără să mai privească pe nimeni.
Ana s-a oprit pe treptele tribunalului și m-a îmbrățișat atât de strâns, încât am simțit câtă teamă adunase în toate lunile acelea.
— Mulțumesc că ai venit, frate… Credeam că am rămas singură.
Am strâns-o și eu în brațe.
— Nu tu trebuia să-mi mulțumești.
M-a privit nedumerită.
— Ani întregi ai avut grijă de mama și de tata, în timp ce eu eram departe și veneam acasă din ce în ce mai rar. Tu ai fost lângă ei când aveau cea mai mare nevoie.
Am simțit cum mi se frânge vocea.
— Era rândul meu să fiu lângă tine.
Ana a zâmbit printre lacrimi.
În clipa aceea am înțeles că, dintre toate hotărârile pe care le văzusem într-o sală de judecată, niciuna nu avea să însemne atât de mult pentru mine ca ziua în care am reușit să-i redau surorii mele demnitatea.
Pentru că dreptatea adevărată nu începe într-un tribunal.
Începe în familie, atunci când alegi să nu-l lași singur pe omul care a fost întotdeauna lângă tine.
