Clara simțea că i se rupe lumea în două.
— Ce tăcere? a șoptit, abia auzită.
Matei nu s-a grăbit să răspundă. S-a așezat pe scaun, ca un om care a dus prea mult timp o povară și nu mai poate să o țină în picioare.
Focul trosnea în sobă. Afară, vântul lovea pereții cabanei.
Înăuntru, liniștea devenise grea.
— Mama ta n-a murit cum ți s-a spus, zise el în cele din urmă.
Clara a simțit cum i se strânge stomacul.
— A murit… de boală.
Matei a dat încet din cap.
— Așa ți-a spus tatăl tău.
Un fior rece i-a trecut pe șira spinării.
— Atunci cum…?
Matei a deschis încet cutia viorii. Lemnul era vechi, dar îngrijit. A trecut degetele peste ea, cu un respect aproape dureros.
— Mama ta știa ceva. Ceva ce putea să-l bage pe tatăl tău la pușcărie.
Clara a făcut un pas înapoi.
— Nu… nu e adevărat.
