Nu de durere.
Ci de ușurare.
După tot întunericul, vedea, în sfârșit, o ieșire.
A doua zi dimineață, drumul spre oraș a fost liniștit.
Când au ajuns la gară, trenul era deja acolo.
Clara s-a întors spre el.
— De ce m-ai ajutat?
Matei a zâmbit slab.
— Pentru că cineva trebuia.
A urcat în tren cu inima bătând puternic.
Când ușile s-au închis, l-a mai văzut o dată pe peron.
Singur.
Dar împăcat.
Clara a strâns scrisoarea la piept.
Viața ei abia începea.
Și, pentru prima dată, era cu adevărat a ei.
