Partea a 2-a continuarea povestii – Ana s-a trezit înainte de răsărit. Pentru câteva clipe a uitat unde se află. Prin acoperișul din lemn pătrundeau fâșii subțiri de lumină, iar focul din sobă mai păstra doar câțiva tăciuni aprinși. Emil nu era în colibă.
A ieșit încet afară.
L-a zărit lângă un pârâu, reparând o plasă de pescuit. Mișcările îi erau lente și sigure, ca ale unui om care repetase același gest de mii de ori.
— Credeam că ai plecat, a spus ea.
El a ridicat privirea.
— Dacă voiam să plec, nu te mai găseai aici când te trezeai.
Ana s-a apropiat și s-a așezat pe o buturugă.
— Chiar n-ai mai văzut niciun om de zece ani?
Emil a zâmbit amar.
— Oameni am mai văzut… de la distanță. Dar femei… nu. Ultima dată când am vorbit cu una era înainte să înceapă războiul.
A urmat o liniște lungă.
— De ce n-ai plecat când s-a terminat?
Privirea lui s-a pierdut printre brazi.
— Pentru că atunci când s-a terminat războiul, pentru mine începea altul. M-ar fi judecat fără să mă asculte. Așa că am rămas aici.
În zilele următoare, Ana a început să descopere lumea lui.
O grădină ascunsă printre copaci.
