Când am ajuns în Valencia, am simțit pentru prima dată după mulți ani că nu mă grăbește nimeni.
Nu mă suna nimeni.
Nu-mi cerea nimeni bani.
Nu-mi cerea nimeni favoruri.
Aveam doar eu.
Și liniștea.
În a treia seară, telefonul a început să sune.
Andreea.
L-am privit.
Nu am răspuns.
A sunat din nou.
Și din nou.
Și din nou.
Am lăsat ecranul să se stingă singur.
După câteva zile am primit o scrisoare.
Era de la ea.
Își cerea iertare.
Spunea că a fost nervoasă.
Că nu a vrut să spună acele cuvinte.
Că nepoții mă întreabă de mine.
Că îi este greu.
Am citit-o până la capăt.
Apoi am observat ceva.
