Valurile veneau și plecau fără grabă.
La fel ca oamenii.
— Da, te iert.
A izbucnit în plâns.
— Mulțumesc.
— Dar nu ne mai întoarcem la ce a fost.
— Înțeleg.
Și chiar înțelesese.
Pentru prima dată.
Un an mai târziu a venit să mă viziteze împreună cu nepoții.
Nu ca o fiică care cere.
Ci ca o femeie care învățase să se descurce singură.
Am luat masa împreună.
Am râs.
Am povestit.
Și am observat ceva.
Nu mă mai privea ca pe un bancomat.
Mă privea din nou ca pe mama ei.
În seara aceea am agățat colierul de perle lângă oglindă.
Cadoul pe care nu i-l oferisem niciodată.
Și am înțeles că uneori trebuie să pleci pentru ca oamenii să înțeleagă cât valorezi.
Iar eu, după o viață întreagă petrecută pentru alții, învățasem în sfârșit să trăiesc și pentru mine.
