— Andreea este disperată.
Am rămas tăcută.
— Nu ne puteți ajuta?
Pentru prima dată în viața mea, nu am simțit vină.
— V-am ajutat ani la rând.
Acum este timpul să vă ajutați singuri.
A închis fără să mai spună nimic.
Au trecut lunile.
Încet, apelurile s-au rărit.
Mesajele au devenit mai puține.
Iar într-o zi a sunat din nou Andreea.
De data aceasta am răspuns.
Vocea ei tremura.
— Mamă…
— Da?
— Îmi pare rău.
Am închis ochii.
Pentru prima dată, nu cerea bani.
Nu cerea ajutor.
Nu cerea nimic.
Doar plângea.
— Știu că am greșit.
— Știu și eu.
— Mă ierți?
Am privit marea.
