"Maria!" a strigat el, întâmpinând-o cu un zâmbet cald, care însă nu reușea să o convingă. "La mulți ani de ghinion pentru cine îl ignoră!" a glumit, dar cu fiecare cuvânt, Maria simțea un nod în stomac. Era ghinion iubirii, ghinionul de a nu putea să simtă fericirea pe care o merita. Așadar, mohorâtă, a luat loc la masa lor.
"Cum ai fost?" a întrebat Daniel, ochii săi pătrunzători căutându-i privirea. Maria a ezitat și, după o clipă de tăcere, a răspuns:
"În ultima vreme, am simțit că ghinionul mă urmărește. Nu pot să scap de el."
Daniel s-a aplecat ușor spre ea. "Poate că trebuie să lupți. Să nu-l ignori." Dar ea știa că, oricât de mult ar încerca, ghinionul ei nu era ceva ce se putea combate cu voință. Era mai adânc decât atât.
Cafeneaua era plină de oameni care râdeau și discutau, dar sunetele lor se pierdeau în mintea Mariei. Brusc, ușa s-a deschis zgomotos, iar o fetiță de aproximativ șase ani a intrat fugi și s-a îndreptat spre o masă din colț. Avea părul ondulat și ochii mari și strălucitori, ca doi safiri. Zâmbetul ei pur era ca o rază de soare într-o zi posomorâtă.
"Uite, Daniel! E așa drăguță!" a spus Maria, arătând spre fetiță. "Dar data trecută, la parc, nu am observat copiii. Poate că sunt teme de ghinion?”
Daniel i-a zâmbit. "Poate că este doar perspectiva ta. Ești blocată într-un ciclu negativ."
În acel moment, Maria a realizat că fiecare por din ființa ei striga după o resetare. Poate că acest ghinion nu era sfârșitul, ci un nou început.
