Dar înainte să își continue gândurile, ușa s-a deschis iar, iar un bărbat înalt cu o privire întunecată a intrat. A ieșit dintr-o pătură de nori umbroși și, fără să își facă simțită prezența, s-a îndreptat spre bar. Daniel a observat privirea Mariei și a întrebat:
"Ce e în neregulă?"
Era un sentiment straniu, o premoniție, dar Maria nu a vrut să își împărtășească neliniștea. „Nimic, cred că e timpul să ne întâlnim cu viitorul… sau poate că asta e doar o iluzie.”
Fără să își dea seama, ghinionul ei trăia în tăcere, așteptând momentul potrivit pentru a-și arăta fața.
Rugându-se să fie greșită, Maria a zâmbit la Daniel, dar adâncul ei suflet, strigând „Doisprezece ani de ghinion pentru cine îl ignoră” era o voce care nu se putea tăcea.
Parte 2
Cafeneaua devenise un refugiu pentru Maria, dar și un loc al neliniștilor. Întâlnirea cu Daniel dura mai mult decât își propusese. Era bine să simtă că cineva o asculta, dar în același timp se temea de ceea ce se putea întâmpla. Ceea ce începea ca o speranță, căutarea unei eliberări din ghinionul ei, se transforma rapid într-o capcană sufletească.
"Ceea ce ai spus, Maria, e important", a continuat Daniel, "dar eu cred că poate tu ignori ceea ce îți oferă viața. Poate că nu trebuie să ne concentrăm pe ghinion, ci să ne deschidem inimile."
Dar cuvintele lui păreau să-i rănească inima. Nu putea contesta ceea ce spunea, dar fiecare încercare de a se ridica mai sus era copleșită de amintirea dezamăgirilor. Fetița din colț l-a privit cu curiozitate, iar Maria a simțit cum o umbră cădea peste zâmbetul ei. Daniel a simțit că ceva era în neregulă și a luat-o de mână.
"Maria, hai să ne plimbăm puțin afară. Poate că asta îți va face bine."
Au ieșit, iar aerul rece de primăvară le-a lovit fețele. Pe măsură ce treceau pe lângă florile care începuseră să înflorească, Maria și-a dat seama că ceva se schimba în interiorul ei. Ceva se trezea.
"Eu nu vreau să le ignor pe toate," a spus ea brusc, ieșind din tăcerea care o copleșea. "Dar, cum să le vezi când ești cufundată în întuneric?"
