PARTEA 2 – Continuarea povestii.
Telefonul îmi tremura în mână.
Vocea Isabelei era aproape stinsă.
— Daniel este din nou pe linia întâi. Nu știu cât timp vom mai putea vorbi cu el. Vă rog… sunați-l. Nu lăsați să treacă încă zece ani.
Am rămas fără cuvinte.
După ce a închis, m-am uitat mult timp la fotografia lui Daniel din copilărie.
Băiețelul care alerga spre mine cu genunchii juliți ajunsese bărbat.
Iar eu fusesem cea care îl alungase.
A doua zi dimineață n-am mai stat pe gânduri.
Am sunat-o pe Isabella.
— Dă-mi adresa.
A tăcut câteva secunde.
— Vă așteptăm.
Drumul până la casa lor mi s-a părut nesfârșit.
În minte îmi răsunau ultimele cuvinte pe care i le spusesem fiului meu.
“Să nu te mai întorci niciodată.”
Când am ajuns, poarta era deschisă.
În curte se juca un băiețel blond.
