Semăna atât de mult cu Daniel la aceeași vârstă, încât mi s-au umezit ochii.
Ușa s-a deschis încet.
În fața mea a apărut o adolescentă.
— Dumneavoastră sunteți bunica? m-a întrebat timid.
Am simțit un nod în gât.
— Dacă mă mai primești…
Fata a zâmbit.
— Eu sunt Sofia.
În spatele ei a apărut Isabella.
Părea obosită, dar nu era urmă de răutate în privirea ei.
— Vă mulțumesc că ați venit.
Am izbucnit în plâns.
— Iartă-mă…
Atât am reușit să spun.
— Mi-a fost teamă că o să-mi pierd fiul. Și tocmai de aceea l-am pierdut.
Isabella s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Daniel nu v-a urât niciodată.
Am ridicat surprinsă privirea.
— Vorbea mereu despre dumneavoastră. Spunea doar că într-o zi o să vă treacă supărarea.
În seara aceea telefonul a sunat.
Era Daniel.
Conexiunea video mergea greu.
Chipul lui apărea și dispărea.
Când m-a văzut lângă Isabella, a rămas nemișcat.
— Mamă…
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le mai pot opri.
