— Fiule… iartă-mă.
Am greșit.
N-am avut dreptul să te judec.
N-am avut dreptul să aleg în locul tău.
Te iubesc.
Și îmi iubesc familia pe care ai construit-o.
De cealaltă parte a ecranului, Daniel și-a șters ochii.
— Am așteptat zece ani să aud asta.
N-am mai apucat să vorbim mult.
A fost chemat.
Înainte să închidă, a zâmbit.
— Acum pot pleca liniștit. Știu că sunteți împreună.
După câteva zile, am rămas în casa lor.
Îi citeam povești lui Luca.
O ajutam pe Sofia la teme.
Găteam împreună cu Isabella.
Încet, simțeam că Dumnezeu îmi dădea înapoi familia pe care o pierdusem din propria încăpățânare.
Dar liniștea a durat puțin.
Într-o dimineață, Isabella a primit un telefon.
Unitatea lui Daniel fusese atacată.
Câteva zile n-am știut nimic.
Au fost cele mai lungi zile din viața mea.
Mă rugam fără încetare.
Apoi telefonul a sunat din nou.
