Daniel era în viață.
Fusese rănit la umăr și transportat la un spital militar.
Am plecat imediat împreună.
Când am intrat în salon și l-am văzut zâmbind, deși avea umărul bandajat, am simțit că îmi pot trage din nou sufletul.
M-a prins de mână.
— Vezi, mamă? Tot încăpățânat am rămas.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da… dar de acum înainte vom fi încăpățânați împreună.
Astăzi încă mai urmează recuperarea lui.
Războiul nu s-a terminat.
Dar un lucru îl știu sigur.
Nu voi mai lăsa niciodată mândria să-mi răpească oamenii pe care îi iubesc.
Am pierdut zece ani din viața fiului meu.
Restul anilor pe care îi vom avea împreună nu vreau să-i mai pierd niciodată.
