Murgu a mai trăit până în primăvara următoare.
În fiecare dimineață mă întâmpina la iesle și își sprijinea botul pe umărul meu.
Mereu pe același umăr.
Într-o dimineață de aprilie am intrat cu fânul în grajd și l-am găsit culcat liniștit.
Parcă adormise.
M-am așezat lângă el și l-am ținut de gât mult timp.
De data aceasta nu mai sufla cald pe umărul meu.
L-am îngropat sus, pe dealul pe care îl araserăm împreună aproape trei decenii.
Sub părul bătrân ale cărui fructe îi plăceau atât de mult.
Astăzi nu mai este niciun cal în sat.
Dar, din când în când, urc pe deal și mă așez sub părul acela.
Și mă gândesc mereu la clipa în care m-a văzut venind prin pășune, a nechezat încet și a șchiopătat până la mine doar ca să-și pună, încă o dată, botul pe umărul meu.
Atunci am înțeles un lucru pe care nicio carte nu m-a învățat vreodată.
Animalele nu uită oamenii pe care îi iubesc.
Iar uneori sunt mai credincioase decât oamenii înșiși.
