Alexandr își luă eșarfa.
Pe aceea.
Veche.
Își netezi cu grijă mâneca puloverului.
Apoi, pe neașteptate, se întoarse spre masă.
— Aveți grijă unii de alții.
Fraza sună foarte simplu.
Dar fiecare auzi în ea ceva al său.
Făcuse deja un pas spre ieșire când Viktor se ridică dintr-o dată.
— Sașa!
Alexandr se opri.
— Mulțumesc că… nu m-ai umilit.
O clipă, în ochii lui Alexandr apăru oboseală.
Și ceva în plus.
Probabil, înțelegere.
— Nu mă interesează asta.
Apoi zâmbi ușor.
— Suntem deja adulți.
Și plecă.
Ușile se închiseră.
Lăsând în urmă doar ploaia de după geam.
Vreme îndelungată, nimeni nu spuse nimic.
Deloc.
Chiar și muzica părea că se făcuse mai încet.
Maria rupse prima tăcerea.
— Știți…
Se uită la scaunul gol al lui Alexandr.
— Se pare că astăzi cel mai bogat om aici nu era Viktor.
Nimeni nu o contrazise.
Viktor se lăsă încet pe scaun.
Se uită la sacoul lui scump.
La ceas.
La telefon.
La paharul cu coniac scump.
Și dintr-o dată înțelese un lucru ciudat.
Pentru prima dată după multă vreme, nu simțea niciun chef să vorbească despre mașini.
Nu simțea nevoia să se laude.
Nu dorea să fie principalul.
Pentru că undeva în interior se instalase un sentiment neplăcut, dar cinstit.
Rușinea.
Adevărată.
Tăcută.
Își aminti de puloverul vechi.
De vocea calmă.
Și de omul care toată seara nu încercase să învingă pe nimeni.
După o oră, întâlnirea începu să se împrăștie.
Oamenii vorbeau mai încet decât de obicei.
De parcă fiecare luase cu sine o mică întrebare incomodă.
Ce e mai important?
Ce porți pe tine?
Sau ce fel de om rămâi atunci când nu te vede nimeni?
Afară, ploaia continua să cadă.
Iar undeva în oraș, Alexandr Melnik mergea deja mai departe, acolo unde îl așteptau cu adevărat.
Nu pentru statut.
Nu pentru bani.
Ci pentru că cineva avea nevoie de ajutor.
