Nimeni nu putu răspunde.
Maria simți cum în interior i se strânge dureros totul.
Pentru că exact în acel moment seara se dezvălui în întregime.
Nu era despre bani.
Nu despre succes.
Nu despre statut.
Era despre oameni.
Despre cine au devenit.
Și cine nu au învățat niciodată să fie.
Viktor înghiți cu greu.
— Ascultă… probabil că…
Dar cuvintele nu veneau.
Alexandr se apropie neașteptat.
— Viktor.
Celălalt ridică privirea.
— Nu trebuie să te justifici în fața mea.
— Dar…
— Doar gândește-te.
Tăcere.
Adevărată.
Deasă.
De parcă întregul restaurant devenise brusc mai mic.
De parcă fiecare de la masă fusese nevoit să se privească pe sine din afară.
Tânărul asistent îi aminti din nou cu grijă:
— Alexandr Andreevici, aproape că nu mai avem timp.
Alexandr dădu din cap.
Apoi se întoarse spre toți.
— Mă bucur că ne-am revăzut.
Maria se ridică dintr-o dată.
— Stai.
El se opri.
— Pot să-ți întreb ceva?
— Desigur.
Ea zâmbi nervos.
— Tu în școală erai mereu… atât de tăcut.
De ce?
Alexandr se gândi.
Pentru scurt timp.
— Probabil pentru că acasă era greu atunci.
Spuse acestea calm.
Fără să se plângă.
— Mama era bolnavă. După ore lucram, noaptea mai făceam munci ocazionale. Nu prea aveam timp de discuții.
Maria își lăsă privirea în jos.
Cineva lângă ea înjură încet.
Viktor îngheță.
De parcă auzea pentru prima dată adevărata poveste a omului de care tocmai râseseră.
— Dar puloverul? — întrebă dintr-o dată Inna, încet.
Alexandr privi în jos.
De parcă abia acum și-l amintea.
Și dintr-o dată zâmbi.
Cu adevărat.
Cald.
— E al mamei.
Câteva secunde, nimeni nu se mișcă.
— Ea însăși l-a cârpit la guler. Demult. Îl mai port uneori când vreau să-mi amintesc ceva.
Și în acel moment deveni pe deplin limpede:
toată seara se uitaseră în direcția greșită.
Nu la om.
La haine.
La aparență.
La etichetele obișnuite.
Iar lângă ei stătuse un om care trăia de multă vreme o altă viață.
Și care, totuși, nu simțise nevoia să umilească pe nimeni.
Viktor își trecu brusc mâna peste față.
— La naiba…
Vocea îi sună neașteptat de stinsă.
— M-am purtat ca un idiot.
Nimeni nu-l contrazise.
Pentru că era inutil.
Alexandr doar dădu ușor din cap.
— Se întâmplă.
Fără răutate.
Fără triumf.
Și tocmai asta se dovedi a fi cel mai greu.
Pentru că dacă i-ar fi răspuns cu agresivitate — ar fi fost mai ușor.
Dar nu răspunse.
Deloc.
La ușă se auzi din nou ploaia.
Mașina aștepta.
Timpul trecea.
