Îi spuneau în glumă că trăiește din salariul nevestei.
Iar fiecare vorbă îl lovea mai tare decât voia să recunoască.
Cel mai greu mi-a fost când a venit într-o zi Larisa de la școală cu ochii în lacrimi.
— Mamă… colegii au spus că doar bărbații conduc TIR-uri. Au râs de mine.
Am tras mașina pe dreapta și am luat-o de mână.
— Știi ce fac eu în fiecare dimineață la cinci?
A dat din cap că nu.
— Pornesc singură un camion cât casa asta și îl duc mii de kilometri prin ploaie și prin munți. Mi-e frică de fiecare dată. Dar îl aduc înapoi întreg. Nu pentru că sunt mai puternică decât alții. Ci pentru că nu renunț.
Larisa m-a privit câteva clipe.
— Și chiar nu ți-e frică?
Am zâmbit.
— Ba da. Curajul nu înseamnă că nu ți-e frică. Înseamnă că mergi mai departe chiar și atunci când îți este.
Au trecut lunile.
Casa noastră s-a schimbat încet.
Am pus geamuri noi, am reparat acoperișul și am făcut, în sfârșit, baie în casă.
Într-o sâmbătă m-am întors dintr-o cursă și am intrat cu camionul pe ulița satului.
În fața barului erau aceiași oameni care râseseră cândva.
Motorul a răsunat pe toată strada.
Am oprit chiar în dreptul lor.
Toți s-au întors spre mine.
N-a mai râs nimeni.
