I-am salutat din cap și am băgat camionul în curte dintr-o singură manevră.
Costel mă privea din prag.
A venit încet spre mine.
— Ți-au tăcut prietenii, am spus fără urmă de răutate.
A lăsat privirea în pământ.
— Mariana… am fost prost. Când râdeam cu ei, nu mi-era rușine de tine. Mi-era rușine de mine. Credeam că oamenii o să spună că nu mai sunt bărbat dacă nevasta câștigă mai mult decât mine.
L-am privit în tăcere.
— Eu n-am vrut niciodată să te fac mai mic, Costel. Am vrut doar ca fata noastră să nu mai doarmă sub un acoperiș care curgea.
A făcut un pas și m-a îmbrățișat chiar acolo, în mijlocul curții.
Pentru prima dată după multe luni.
Din ziua aceea, când plec la cinci dimineața, Costel se trezește înaintea mea, îmi pregătește cafeaua și mă conduce până la poartă.
Iar Larisa spune astăzi, cu capul sus, că mama ei conduce cel mai mare camion din sat.
Uneori, respectul nu vine atunci când le demonstrezi altora că poți.
Vine atunci când încetezi să mai trăiești după râsetele lor.
