„M-a apucat de mânecă chiar când intra trenul în gară și m-a întrebat, cu o voce care tremura, dacă acesta este trenul spre Cluj. O oră mai târziu aveam să aflu că nu-și anunțase fiul că vine… iar motivul mi-a rămas în minte mult timp.”

Partea a 2-a, continuarea povestii – Ușa s-a deschis încet.

În prag stătea o femeie de vreo treizeci și cinci de ani, cu un copil de câțiva ani ascuns după piciorul ei.

Ne-a privit nedumerită.

— Bună ziua… îl caut pe Costel, a spus bătrâna cu un zâmbet cald. Sunt mama lui.

Femeia a rămas câteva clipe fără cuvinte.

Apoi a coborât privirea.

— Îmi pare rău…

Bătrâna și-a strâns mai tare borcanul la piept.

— Nu este acasă?

— Nu mai locuiește aici de aproape un an.

Zâmbetul i s-a stins.

— Cum… nu mai locuiește?

— S-a mutat în București. A vândut apartamentul proprietarului actual.

Am simțit cum femeia de lângă mine își pierde echilibrul.

Am prins-o de braț.

— Nu se poate… a șoptit ea. Eu… eu veneam la băiatul meu…

Vecina, auzind discuția, a ieșit pe palier.

— Dumneavoastră sunteți mama lui Costel?

Bătrâna a dat încet din cap.