Limuzina a pornit încet, iar vila a rămas în urmă.
Prin geamul fumuriu încă vedeam luminile aprinse.
Probabil deschiseseră șampania.
Probabil râdeau de mine.
Nu știau că, pentru prima dată în patru ani, eu eram cea care zâmbea.
La biroul avocatului mă așteptau deja toate documentele.
Matei mi-a întins un dosar gros.
— Ai fost sigură că va veni ziua asta?
Am dat încet din cap.
— Nu. Dar am fost pregătită.
Cu doi ani în urmă, după ce Oliver începuse să ia decizii tot mai riscante, avocatul mă convinsese să nu mai las toate investițiile pe mâna lui.
Apartamentele cumpărate din profiturile firmei.
Vila.
Acțiunile majoritare.
Toate fuseseră trecute legal pe numele meu.
Oliver semnase personal fiecare document.
Niciodată nu le citise.
Avea încredere că eu mă ocup de „hârtii”.
Iar el de imagine.
— Începem? întrebă Matei.
Am inspirat adânc.
