Ea începu să plângă.
— Eu…
Doamna Tereza…
A spus că doar așa o vei convinge să plece…
Oliver se întoarse încet spre mama lui.
— Mamă…
Tu ai înscenat totul?
Tereza nu mai găsea niciun cuvânt.
Pentru prima dată, femeia care mă umilise ani întregi coborî privirea.
Am luat geanta de pe scaun.
M-am apropiat de Oliver.
Mă privea exact cum mă privisem eu cu o seară înainte.
Neputincios.
— Ții minte ce mi-ai spus?
Am făcut o pauză.
— „În genunchi și pleacă.”
Lacrimile îi umpluseră ochii.
— Arlette…
Iartă-mă…
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
Unele palme lasă urme pe obraz.
Altele lasă urme în suflet.
Iar pe acestea nu le mai șterge niciun regret.
Am ieșit din sala de ședințe fără să mă uit înapoi.
În urma mea nu se mai auzea nici râsul Sofiei.
Nici vocea Terezei.
Doar liniștea.
Iar pentru prima dată după mulți ani, liniștea aceea nu mai însemna singurătate.
Însemna libertate.
