Partea 2, continuarea povestii. 
Am petrecut prima noapte într-o cameră mică, închiriată de la o văduvă în vârstă.
Nu avea mobilă nouă.
Nu avea televizor.
Dar avea ceva ce în apartamentul meu dispăruse de mult.
Liniște.
Pentru prima dată după ani întregi am mâncat o felie de pâine fără să mă gândesc dacă este suficientă pentru musafirii altcuiva.
Era doar pentru mine.
Și, ciudat, avea gust de libertate.
Telefonul a sunat aproape toată noaptea.
Sebastian.
De zece ori.
De douăzeci.
Nu am răspuns.
Dimineața mi-a trimis un mesaj.
“Unde ești?”
Nu i-am răspuns.
Abia spre prânz a înțeles că nu plecasem pentru câteva ore.
Plecasem definitiv.
Au urmat alte mesaje.
“Hai acasă.”
