Continuarea povestii –
— Tată… ce-ai spus?
Cătălin s-a ridicat atât de repede de pe scaun, încât aproape a răsturnat farfuria.
Se uita la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
Denisa, în schimb, a râs scurt.
Un râs batjocoritor.
Ca și cum ar fi fost convinsă că glumesc.
— Hai, lasă-ne cu teatrul…
N-am clipit.
— Nu e niciun teatru.
În două săptămâni vreau să vă găsiți altă locuință.
Casa asta este a mea și a Ilenei.
V-am deschis ușa cu drag.
Nu ca să-mi văd soția plângând în propria bucătărie.
Râsul Denisei i-a dispărut imediat.
— Adică ne dai afară?
— Nu.
Vă oblig să vă purtați ca niște oameni maturi.
Nouă ani ați locuit aici.
Nouă ani n-ați plătit chirie.
Nouă ani mama voastră v-a spălat, v-a gătit și v-a crescut copilul fără să vă ceară nimic.
Iar voi ați ajuns s-o umiliți în casa ei.
