Nu mai pot accepta asta.
Cătălin s-a apropiat de mine.
Avea ochii umezi.
— Tată… unde să mergem cu copilul?
M-am uitat la el.
Mi-am amintit de băiatul pe care îl învățasem să meargă pe bicicletă.
De copilul pe care îl ținusem de mână în prima zi de școală.
Și mi s-a rupt sufletul.
Dar în spatele meu era Ileana.
Femeia care își ascundea lacrimile lângă chiuvetă.
— Gândește-te tu la mama ta, i-am spus încet.
Atât.
N-am mai adăugat nimic.
Denisa a trântit lingura pe masă.
— Foarte bine!
Dacă asta vreți, plecăm!
A urcat furioasă la etaj.
Andrei s-a speriat de țipete și a început să plângă.
Ileana l-a luat imediat în brațe.
