— Bunica!
În clipa aceea, am văzut-o zâmbind din nou.
Ca și cum toate lacrimile din ultimele luni dispăruseră.
De atunci, Cătălin a început să vină tot mai des.
La început doar ca să-l lase pe Andrei.
Apoi mai stătea cinci minute.
Zece.
Mai beam o cafea împreună.
Vorbeam despre serviciu.
Despre mașină.
Despre vreme.
Dar niciodată despre duminica aceea.
Era o rană pe care niciunul dintre noi nu știa cum s-o deschidă.
Denisa n-a mai trecut pragul casei.
Nici eu n-am întrebat vreodată de ea.
Într-o seară, după ce Andrei a adormit în brațele Ilenei, legănat de aceeași doină pe care i-o cânta cândva și lui Cătălin, am rămas în ușa camerei și i-am privit.
Atunci am înțeles că luasem singura decizie pe care o puteam lua.
Nu pentru mine.
Ci pentru femeia care îmi fusese alături patruzeci de ani și care nu merita să fie umilită nici măcar o singură zi în propria ei casă.
Poate că în ziua aceea am pierdut o parte din fiul meu.
Dar dacă aș fi tăcut, aș fi pierdut ceva și mai important.
Respectul pentru femeia cu care mi-am împărțit o viață întreagă.
Și pe acela nu aveam voie să-l sacrific.
