La un moment dat, Cătălin s-a apropiat de mine.
Ținea o cutie în brațe.
— Chiar nu-ți pare rău?
Mi-au dat lacrimile.
— Îmi pare rău că am ajuns aici.
Dar nu-mi pare rău că mi-am apărat soția.
S-a uitat lung la mine.
N-a răspuns.
A urcat în mașină și a plecat.
Casa a rămas tăcută.
Prea mare.
Prea goală.
O săptămână mai târziu, cineva a bătut la poartă.
Am deschis.
Era Cătălin.
Singur.
Îl ținea pe Andrei de mână.
Nu îndrăznea să mă privească în ochi.
— Tată…
Poți să-l lași câteva ore la voi?
Eu sunt la serviciu.
Denisa lucrează până târziu.
Ileana nici n-a așteptat să termin.
L-a luat pe Andrei în brațe.
Băiatul i-a cuprins gâtul și a strigat vesel:
