Te-am iubit cum am știut eu.
Greu.
Tăcut.
Încăpățânat.
Dar te-am iubit.
Dacă poți, iartă-mă.
Tata.”
Nu știu cât timp am rămas acolo.
Știu doar că în acea zi am înțeles ceva ce nicio moștenire nu poate cumpăra.
Uneori oamenii care ne iubesc cel mai mult sunt exact cei care nu știu să o spună.
În seara aceea m-am dus la cimitir.
Am îngenuncheat lângă mormânt.
Am pus mâna pe cruce și am șoptit:
— Tată… iartă-mă și tu.
Vântul mișca iarba ușor.
Satul era liniștit.
Și pentru prima dată după mai bine de zece ani, nu mai eram supărat pe el.
Doar îmi era dor.
Un dor atât de mare, încât aș fi dat toate casele și toate pământurile din lume pentru încă o singură conversație cu tata.
