Nu mai puteam respira.
Apoi am citit următoarele rânduri.
Și ele m-au distrus complet.
„Te-am așteptat de multe ori la poartă.
Nu ți-am spus niciodată.
Mi-era rușine.
Când auzeam o mașină oprind pe drum, ieșeam afară.
De fiecare dată speram că ești tu.
Dar nu erai.”
În clipa aceea am început să plâng.
Nu pentru casă.
Nu pentru bani.
Nu pentru moștenire.
Ci pentru zece ani pierduți.
Zece ani în care puteam să-l sun.
Zece ani în care puteam să merg la el.
Zece ani în care puteam să-i spun că mi-a lipsit.
Dar n-am făcut-o.
Orgoliul nostru a fost mai mare decât iubirea.
La finalul scrisorii mai era un singur paragraf.
„Poate n-am fost tatăl de care aveai nevoie.
Poate am greșit mult.
Dar să nu crezi niciodată că nu te-am iubit.
