Bianca s-a așezat pe un scaun și și-a pus geanta pe masă.
— Nu ai niște farfurii normale?
— Normale? a întrebat bătrâna.
— Adică din porțelan.
Tanti Mărioara a rămas câteva secunde în tăcere.
Privirea i-a căzut pe mâinile ei.
Mâini brăzdate de muncă.
Mâini care munciseră zeci de ani.
Apoi a privit spre nepoata ei.
Fata pe care o crescuse aproape ca pe propriul copil.
Fata pentru care renunțase de multe ori la lucruri pentru ea însăși.
— Bianca, știi de unde sunt farfuriile astea?
— Nu.
— Au fost ale mamei mele.
Tânăra nu a răspuns.
— Iar înainte au fost ale bunicii mele.
Liniște.
