— Emma… poate că lucrurile se puteau spune altfel…
— Poate, i-am răspuns calm. Dar rezultatul ar fi fost același.
În câteva clipe, ușa apartamentului s-a închis.
Pentru prima dată în acea după-amiază, în casă era liniște.
Marcus rămăsese singur în sufragerie.
Se uita la masa încă plină, apoi la mine.
— Ai umilit-o pe mama.
— Nu.
M-am ridicat și am început să adun farfuriile.
— Am refuzat să fiu eu cea umilită.
A rămas nemișcat.
— Chiar nu ai de gând să te răzgândești?
M-am oprit o clipă și l-am privit.
— Ba da.
Pe chipul lui a apărut imediat o urmă de speranță.
Am continuat:
— În ziua în care vei veni la mine să-mi ceri un sfat, nu să-mi dai ordine. În ziua în care vei considera că sunt partenerul tău, nu contul tău bancar. Atunci putem vorbi din nou despre încredere.
Marcus a coborât privirea.
Pentru prima dată în cinci ani de căsnicie, nu mai avea niciun argument.
Marcus a rămas nemișcat câteva clipe, apoi s-a ridicat fără să mai spună un cuvânt. A început să strângă paharele de pe masă, evitând să mă privească.
— Chiar ai de gând să lași lucrurile așa? întrebă el în cele din urmă.
— Nu eu le-am adus aici, Marcus.
— Pentru niște bani ești dispusă să-ți întorci familia împotrivă.
Am zâmbit trist.
— Nu banii au făcut asta. Faptul că voi i-ați considerat ai voștri înainte să mă întrebați dacă vreau să-i împart.
Nu a mai răspuns.
În seara aceea am dormit în camere separate pentru prima dată de când ne căsătoriserăm.
—
Zilele următoare au fost apăsătoare.
Marcus vorbea puțin și pleca devreme de acasă. Telefonul îi suna des, iar de fiecare dată ieșea pe balcon sau închidea ușa dormitorului când răspundea. Nu aveam nevoie să întreb cu cine vorbea. Știam.
