În a patra seară, s-a așezat în fața mea.
— Mama spune că ai exagerat.
— Nu mă surprinde.
— Clara încă este convinsă că ai vrut doar s-o umilești.
— Dacă voiam s-o umilesc, îi spuneam asta în fața tuturor. Eu doar am cerut aceleași garanții pe care le-ar cere orice bancă.
Marcus își trecu mâna peste frunte.
— Nu poți să faci o excepție? Măcar pentru mine?
— Pentru tine am făcut excepții cinci ani.
S-a uitat mirat la mine.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că de fiecare dată când ai avut nevoie de bani, te-am ajutat. Când ai pierdut economiile în investițiile tale, am fost lângă tine. Când ai rămas fără serviciu aproape două luni, am plătit eu toate cheltuielile casei. N-am ținut niciodată socoteala.
Am făcut o pauză.
— Dar niciodată nu ai venit să-mi spui: „Mulțumesc.” În schimb, ai venit acum să-mi spui cum se împart banii mei.
Marcus coborî privirea.
Pentru prima dată nu încerca să mă contrazică.
—
O săptămână mai târziu, și-a strâns hainele într-un geamantan.
— O să stau o vreme la mama.
— Dacă asta simți că trebuie să faci, e alegerea ta.
A rămas câteva secunde în pragul ușii, ca și cum se aștepta să-l opresc.
Nu am făcut-o.
Când ușa s-a închis, apartamentul a devenit neobișnuit de liniștit.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, liniștea nu mă apăsa.
—
Au trecut aproape cinci săptămâni fără să ne vedem.
Vorbeam doar prin mesaje, strict despre lucrurile necesare.
Într-o dimineață, am realizat că nu-mi mai lipsea.
Mi-era dor de bărbatul cu care mă căsătorisem, nu de omul care ajunsese să creadă că are dreptul să decidă în locul meu.
În aceeași zi am sunat avocatul.
Depunerea actelor de divorț a fost mult mai puțin dramatică decât îmi imaginasem vreodată.
Marcus nu s-a opus.
Poate pentru că înțelesese că problema nu erau cei nouă sute de mii de lei.
Problema era că, ani la rând, mă considerase un sprijin pe care îl avea garantat, indiferent cum se purta.
—
Am aflat peste câteva luni că Clara își deschisese salonul mult visat.
Nu cu banii mei.
Reușise să împrumute sume mai mici de la mai multe rude și făcuse încă un credit.
La început posta aproape zilnic fotografii și mesaje despre „marele succes”.
După nici trei luni, salonul s-a închis.
Chiria era prea mare, clientele prea puține, iar datoriile se adunaseră mai repede decât încasările.
Nu m-am bucurat.
Dar nici nu m-am simțit vinovată.
