„Încă nu pot să-i spun mamei…”
Acestea au fost cuvintele pe care fetița mea mi le-a șoptit după ce o asistentă medicală îi făcuse o promisiune secretă și ciudată. Iar în următoarele trei zile, asistenta a făcut tot posibilul să evite să-mi întâlnească privirea.
De când fiica mea de patru ani fusese internată în secția de oncologie pediatrică, viața noastră se schimbase complet.
Zilele noastre erau acum pline de aparatele care îi monitorizau inima, de luminile albe ale coridoarelor spitalului, de tratamente interminabile și de nopți petrecute așteptând ca un medic să ne aducă, în sfârșit, o veste bună.
Să-mi cresc singură copilul bolnav era, fără îndoială, cea mai grea încercare prin care trecusem vreodată.
Apoi, o asistentă medicală de pediatrie a devenit deosebit de apropiată de fiica mea.
Avea o voce blândă, o răbdare incredibilă și un talent aproape magic de a-mi face copilul să zâmbească, chiar și atunci când tocmai trecuse printr-o ședință de chimioterapie deosebit de grea.
