**Inelul de logodnă al soțului meu a alunecat de pe degetul meu și s-a dus lângă o fată de vreo douăzeci de ani. Duminica trecută, ea era cea care m-a sunat și a cerut să ne întâlnim.**
Mica bijuterie strălucitoare i se prinse în părul Valeriei, apucă pieptenele și îl aruncă sub chiuveta din bucătărie.
Oleg stătea gol pe scaunul de la hol, privind ca un om care tocmai făcuse ceva important. Își puse noile ochelari de soare și își ridică arogant capul.
"S-a terminat, Lera. Nunta noastră a fost de mult ca o cerșeală. Nu vreau să trăiesc după un tipar. Vreau libertate, inspirație și o femeie care să înțeleagă frumusețea personalității mele."
Valeria se uită la ceașca neagră de cafea pe care o lăsase cu câteva minute în urmă.
Pe fața ei nu se citea nici durere, nici mânie. Mai degrabă o ușurare. Ca și cum un obiect greu, care stătea de mulți ani și care nu făcea decât să fie greu de ridicat, fusese în sfârșit îndepărtat din apartament.
"Ce drăguț să aud despre libertate de la un om care, în ultimii ani, a considerat cea mai mare aventură a lui să mănânce cartofi prăjiți în fața televizorului", răspunse ea sec. "Vreau ca noua ta muză să învețe toate nuanțele marelui tău suflet."
Fața lui Oleg era neagră. Aștepta o reacție complet diferită. Voia să vadă lacrimi, acuzații, cereri disperate de a rămâne.
"Și Katya e specială. E tânără și sinceră. Mă vede ca pe un om de mare statură. Tu însă m-ai tratat multă vreme ca pe o piesă de mobilier."
"Oamenii de mare statură se descurcă în situații dificile", răspunse Valeria. "Unii cad sub greutatea ambițiilor lor, alții cară povara propriei importanțe pe umerii lor sănătoși de-a lungul vieții. Du-te mai departe, atunci. Fata poate să aștepte în mașină."
Deschise ușa și plecă, trântind-o puternic în urma lui.
O fotografie veche de nuntă atârna pe perete. Îi înfățișa pe cei doi care cândva credeau cu adevărat în viitorul lor.
Când ajunse la ușă, Valeria își vedea fostul soț, fără succes, încercând să bage valize mari în portbagajul mic al mașinii viu colorate.
Ea plângea.
Cealaltă duminică veni cu o bucurie neașteptată.
Valeria descoperi că, fără să mai stea cu frica pentru mofturile altora, avea mult timp liber. Începu să recitească cărțile pe care le lăsase neterminate, găti mai mult și, pentru prima dată în ultimii ani, se lăsă să trăiască așa cum voia ea.
În cameră se vedea o vază mare turcoaz, pe care Oleg o criticase întotdeauna. Praful se așeza ușor pe frunzele ei, iar Valeria nu mai simțea nevoia să șteargă totul.
Telefonul sună sâmbătă seara.
Stătea în bucătărie și picta în acuarelă, bucurându-se de liniște.
Numărul era necunoscut.
"Valeria?" Se auzi o voce de femeie care plângea. "Sunt Katya... Te rog, trebuie să ne întâlnim."
Lera recunoscu imediat acea fată.
"Dacă e vorba de inel, cred că e încă pe undeva pe sub chiuvetă. Poate să și-l ia duminica asta."
"Nu am nevoie de inel!" Katya era aproape să plângă. "Nu mai pot."
Valeria ridică ochii spre tavan.
- Ce s-a întâmplat?
