Reciprocă.
Câteva luni mai târziu, Valeria găsi inelul de logodnă pe care-l aruncase cândva sub chiuveta din bucătărie.
Stătea în colțul îndepărtat, printre praf și nasturi vechi.
Îl ținu în palmă multă vreme.
Cândva, această mică bijuterie rotundă fusese simbolul speranțelor ei.
Apoi devenise o amintire dureroasă.
Acum nu mai însemna nimic.
Valeria deschise fereastra.
Soarele umplu bucătăria.
Vaza turcoaz era tot pe masă.
În cealaltă cameră, suna muzică.
Ea se ridică și aruncă inelul într-o cutiuță mică.
Nu din amintire.
Nu din milă.
Ca pe o parte din trecut.
O parte din viață care i-a arătat ceva important.
Uneori, pierderea nu e un sfârșit.
Uneori, e un început.
Startul drumului către tine însuți.
Asta s-a întâmplat cu Valeria.
Soțul a plecat, încrezător că lasă în urmă doar ruine.
Dar, de fapt, a făcut loc fericirii care își așteptase multă vreme rândul.
Și, închizând cutiuța, Valeria realiză dintr-o dată: destinul nu i-a luat capacitatea de a iubi.
Doar i-a luat un bărbat care încetase demult să o iubească cu adevărat.
Adevărata capacitate de a fi fericită rămăsese.
Acum se întâlnea cu ea într-o altă zi.
Și acest timp – era al ei.
