- Am crezut că o să mă rogi.
Valeria se ridică fără să aștepte.
Nu cu milă.
Ci mai degrabă cu o mică durere.
- Asta a fost marea ta greșeală, Oleg.
El făcu o față.
- Ce anume?
- Mereu te-ai considerat centrul vieții altora.
Ploaia trăgea de crengile copacilor deasupra capetelor lor.
Cândva, departe, plângeau copii.
O zi obișnuită de duminică trecea mai departe decât de obicei.
"Când ai plecat, am simțit că lumea se prăbușește", spuse ea mai departe. "Atunci mi-am dat seama că lumea nu se prăbușise. Dimpotrivă. Se făcuse mai mare."
Oleg rămase tăcut.
"Ai fost sigură că voi rămâne acolo unde m-ai lăsat. Dar oamenii nu sunt făcuți așa."
El își lăsă puțin capul.
- Deci s-a terminat cu adevărat?
- Da.
Pentru prima dată după mult timp, nici măcar nu încercă să mai discute.
Nu încercă să convingă.
Nu încercă să acuze.
Era ca și cum realizase că el însuși nu pierduse o persoană.
Ci niște circumstanțe.
Și propria mândrie.
Oleg se ridică brusc.
- Păcat.
- Și eu îmi pare rău.
- Pe bune?
- Sigur. Am trăit mulți ani împreună. Nu pot face ca și cum n-ar fi fost.
O privi mai atent.
- Te-ai schimbat.
- Se poate.
— Ai devenit mai puternică.
Valeria zâmbi.
- Nu. M-am oprit doar să-mi mai fie frică.
După aceste cuvinte, își luară rămas bun.
Fără scene dramatice.
Fără săracii unul altuia.
Fără vorbe scrise cu sânge.
Oleg plecă încet, fără să se uite înapoi.
Iar Valeria realiză dintr-o dată că îl privea astfel pentru ultima oară.
Spre surprinderea ei, nu simți nevoia să plângă.
Era doar liniște în ea.
Era ca și cum s-ar fi terminat o carte pe care o răsfoise multă vreme.
După o lună, Andrei o invită la noua lui expoziție.
În mijlocul sălii era atârnat un tablou pe care ea nu-l mai văzuse până atunci.
Pânza înfățișa o femeie.
Stătea pe malul unei ape mari.
Vechiul, vechiul rămăsese în urmă.
Un mare orizont se deschidea în fața ei.
Pictura era frumoasă și atrăgea privirea.
"E frumos", spuse Valeria încet.
Andrei zâmbi.
— Am lucrat la ea aproape șase luni.
— Cum o cheamă?
Se uită în ochii ei.
- „Vestea”.
Valeria își simți respirația tăindu-se.
Nu din cauza numelui.
Și nici pentru că pictura era frumoasă.
Ci pentru că, pentru prima dată după mulți ani, cineva o văzuse cu adevărat așa cum era.
Nu o utilizaseră.
Nu o evaluaseră.
Nu o prefăcuseră ca să le fie de ajutor.
O vedeau așa cum era.
În noaptea aceea, făcură o plimbare lungă pe lângă spital.
Orașul se reflecta în apă de la luminile lacului.
Oamenii își făceau treburile în grabă.
Mașinile treceau.
Andrei se opri fără să aștepte.
— Pot să-ți spun ceva?
- Încearcă.
- De multă vreme te iubesc.
Valeria se uită la el și zâmbi.
Cald.
Blând.
Fără teamă.
— Știi care e cea mai mare surpriză?
- Ce?
— Altădată, aceste cuvinte m-ar fi înspăimântat.
- Și acum?
Ea se uită la apă.
La stele.
La propria ei reflexie în apa întunecată.
Și realiză că trecutul nu mai avea putere asupra ei.
- Și acum mă simt bine când le aud.
Andrei îi luă mâna blând.
Și pentru prima dată după mulți ani, acest gest nu i se păru o obligație.
Era o alegere.
Voluntară.
