Sub plânsul copacilor.
Când timpul trecut o lăsase să meargă fără luptă.
Și în față era doar drum, pe care voia să meargă mai departe.
Mai se apropia de sfârșit.
Augustul nu mai era fierbinte ca iulie. Nopțile erau mai răcoroase, iar odată cu noaptea, liniștea frunzelor căzute se strecura pe fereastra deschisă.
Viața Valeriei mergea liniștită.
Fără vânt.
Fără scandaluri.
Fără încercări zadarnice de a ghici gândurile altuia.
Uneori era chiar mirată cum poate fi viața de zi cu zi atunci când nu mai e nimeni în preajmă să transforme fiecare lucru mic într-o problemă globală.
Comunicarea cu Andrei deveni mai caldă.
Nu făcură nimic prea repede.
Nu făcură planuri mari.
Nu-și spuseră cuvinte frumoase.
Doar se înțeleseră bine împreună.
Într-o zi, ieșiră din oraș la un mic lac de la o moară de artă.
Drumul dură aproape două ore.
Pe drum, Andrei spuse povești amuzante din tinerețe, iar Valeria își dădu seama că râde cu adevărat.
Nu din politețe.
Nu pentru că ar fi trebuit.
Ci pentru că îi plăcea.
Când ajunseră lângă apă, Andrei scoase dintr-o dată un termos și o mică ceașcă.
- Doar nu-mi spune că tu singur l-ai făcut.
- Exact așa.
— Și nimeni nu s-a îmbolnăvit?
- Din câte știu, nu.
Râseră.
Stând pe iarbă, Valeria privea apa liniștită.
Visează câteodată la astfel de zile.
Puțină fericire fără stres.
Posibilitatea de a fi tu însuți.
Fără teama de a spune ceva greșit.
Fără nevoia de a cere aprobarea cuiva pentru orice.
Și acum toate acestea deveniseră realitate.
După o lună, avu loc un eveniment la care nu se aștepta.
Oleg apăru lângă casa ei.
Fără avertisment.
Fără niciun apel.
Fără invitație.
Valeria tocmai se întorcea de la magazin când văzu o siluetă cunoscută lângă poartă.
El se schimbase mult.
Părul rar.
Mustățile mici.
Fața arăta tristă.
Părea că îmbătrânise cu mulți ani, deși trecuseră doar câteva luni.
Oleg merse spre ea.
- Lera.
Ea se opri.
- Ce faci.
Își frecă mâinile nervos.
— Trebuie să vorbim.
- Și asta ai mai spus.
- De data asta e altceva.
Valeria așteptă fără să răspundă.
- Am făcut o prostie.
Ea nu răspunse.
- O mare greșeală.
- E clar.
— Nu ai nimic de spus?
Era iritare în glasul lui.
Toate acestea, atât de cunoscute.
Altădată, ar fi început să se justifice.
Acum nu făcu nimic.
- Ce anume vrei să auzi?
Oleg era confuz.
Era ca și cum un scenariu scris în prealabil încetase dintr-o dată să mai funcționeze.
— Nu știu... Poate și tu ai greșit.
- Nu.
Tonul suna sec.
Fără mânie.
Fără patos.
Doar sincer.
O privi câteva secunde.
Apoi își lăsă ochii în jos.
