Iar ceva rupt s-a lipit la loc.
Mai târziu, când Irina s-a întors acasă, a deschis ușa apartamentului ei și a rămas câteva secunde în prag.
Masa cumpărată ieftin.
Draperiile alese de ea.
Lampa montată cu propriile mâini.
Totul purta urmele începutului ei.
Și a înțeles adevărul pe care îl căutase ani întregi:
Moștenirea nu era apartamentul pierdut.
Ci curajul de a nu mai aștepta nimic de la nimeni.
În acea seară și-a sunat mama.
— Mamă?
— Da, draga mea?
— Când mergeți din nou în Italia… vin și eu cu voi.
La capătul firului s-a auzit râsul Mariei.
Cald.
Ușurat.
Acasă.
Iar Irina a știut că nu pierduse o familie.
Doar ieșise, în sfârșit, din umbra ei.
