Nu avea nicio explicație.
În următoarele zile, Camelia a sunat de nenumărate ori.
Nu i-am răspuns.
Apoi au început mesajele.
Că sunt egoistă.
Că am distrus familia.
Că trei copii vor suferi din vina mea.
Le-am citit o singură dată.
Apoi le-am șters.
În schimb, Andrei a mers personal să o ajute pe Sofia să găsească o locuință mai mare și i-a oferit sprijin financiar din banii lui.
Fără să-mi mai ceară mie nimic.
A fost pentru prima dată când și-a asumat responsabilitatea fără să încerce să o pună pe umerii mei.
Câteva luni mai târziu, Camelia a venit din nou la noi.
De data aceasta singură.
S-a oprit în prag și a spus încet:
— Am greșit.
Am crezut că, dacă ești noră, tot ce ai trebuie împărțit cu familia.
Am privit-o câteva secunde.
— Familia nu înseamnă să iei fără să întrebi.
Înseamnă să respecți limitele celuilalt.
A dat din cap.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Dar din ziua aceea n-a mai vorbit niciodată despre apartamentul meu.
Iar eu am înțeles că uneori nu casa trebuie apărată.
Ci respectul.
Pentru că, odată ce îl pierzi, ceilalți vor începe să creadă că au dreptul să decidă în locul tău.
