— Voi sunteți doar invidioase!
Marc s-a uitat când la mine, când la fratele lui.
L-am văzut ezitând.
Ca de atâtea ori.
Dar de data aceasta s-a ridicat și el.
— Nu. Sunt doar obosite.
Izabela a rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Marc… și tu?
— Da, mamă. De ani întregi îi ceri Sofiei tot mai mult și îi oferi tot mai puțin.
Chipul Izabelei s-a întărit.
— Dacă nu vă convine, puteți pleca.
Am zâmbit trist.
— Exact asta vom face.
M-am ridicat, am luat mâna lui Oliver și am intrat în casă să ne strângem lucrurile.
Marc m-a urmat fără să spună un cuvânt.
În spatele nostru se auzeau reproșurile Izabelei și vocea lui Lucas, care încerca s-o liniștească.
Când am ieșit cu bagajele, Patrick și Clara erau deja lângă mașina lor.
— Și noi plecăm, a spus Patrick.
Izabela părea că nu înțelege ce se întâmplă.
— Pentru niște piersici distrugeți familia?
M-am întors spre ea.
— Nu pentru piersici. Pentru douăzeci de ani în care unii au fost copii, iar ceilalți servitori.
Am urcat în mașină și am plecat.
Trei săptămâni mai târziu, telefonul a sunat.
