Într-o după-amiază ploioasă, aproape doi ani mai târziu, Artur a intrat în atelierul Elenei.
Ea l-a recunoscut imediat.
Părea mai bătrân.
Mai obosit.
Mai singur.
— Bună, Elena.
— Bună, Artur.
S-a uitat în jur.
La angajate.
La clienți.
La schițele expuse pe pereți.
— Ai construit toate acestea?
— Da.
A tăcut câteva secunde.
— Îmi pare rău.
Poate era sincer.
Poate nu.
Dar pentru prima dată, Elena a realizat că nu mai conta.
Nu mai avea nevoie de scuzele lui pentru a merge înainte.
— Îți doresc binele, Artur — a spus calm.
Și chiar vorbea serios.
Pentru că rana nu mai conducea viața ei.
După ce el a plecat, Ignat a intrat în atelier.
— Ești bine?
Elena a privit prin vitrină strada plină de oameni.
