Mi-am ridicat ușor bărbia și am zâmbit. Nu din bucurie, ci dintr-o liniște tăioasă, aceea pe care o simți când știi că jocul s-a întors în favoarea ta.
„Oleg,” am spus încet, „tu știi că fiecare contract semnat de firmă trecea prin mâinile mele, nu?”
A clipit, nesigur. Își plimba privirea între mine și ceasul de pe perete, ca și cum timpul i-ar fi putut oferi o scăpare.
„Și știi și că, atunci când ai trecut bunurile pe numele ei, actele au fost procesate de departamentul contabil, adică… de mine?”
Un tic i-a zvâcnit la colțul gurii. Începuse să înțeleagă.
„Ce ai făcut, Ana?” vocea i s-a schimbat. Nu mai era sigură, ci încărcată de teamă.
Am ridicat o sprânceană. „Am fost doar atentă, dragul meu. Când îți petreci zece ani corectând greșelile altora, înveți cum să scrii perfect propriul final.”
M-am ridicat de pe scaun și am mers spre birou. Am scos un dosar subțire, legat cu o panglică roșie. L-am așezat în fața lui.
